Laurențiu Barbu
Asta ce-o mai fi, se vor întreba unii dintre cititori. Curioşii nu au decât să aibă …puţintică răbdare şi să citească rândurile următoare.
Sub denumirea aceasta exotică se ascunde o sărbătoare străveche din ciclul postpascal, sărbătoare cunoscută mai ales în sudul României şi sub alte denumiri, precum: Ropotimul, Repotinii, Cerina sau Ziua ţestelor. Cuvântul „repotin” ar proveni din latinescul „repotia”, care însemna „prânzul din ziua a doua de după nuntă”. Cei mai mulţi dintre noi ştim că după Paşti nu se lucrează nouă joi, acestea fiind considerate sfinte sau legate; mai puţini însă ştiu că pe vremuri oamenii ţineau şi nouă marţi, joile şi marţile fiind socotite aproape la fel de importante ca duminica. Motivaţia principală pentru ţinerea marţilor era o credinţă potrivit căreia astfel Dumnezeu ar fi înlăturat războaiele şi toate vărsările de sânge; credinţă întemeiată din moment ce patronul zilei de marţi este Mars, zeul războiului la romani. Dintre toate cele nouă marţi de după Paşti, cea mai importantă era cea de-a treia, tocmai aceasta numindu-se Răpotinul ţestelor. Se spune că era singura zi din an în care (numai) femeile căsătorite aveau voie să prelucreze lutul pentru a da „naştere ţestelor” şi capacelor de astupat gura sobelor şi a cuptoarelor. Femeile se adunau pe coturi sau pe neamuri într-un loc dinainte ştiut; aici aduceau pământ de şes, humă, precum şi pământ de la o fântână, de la rădăcina unui cireş pietros şi de la cea a unui măr dulce, amestecându-le pe toate cu câlţi tocaţi sau paie şi cu baligă de vacă sau de cal; amestecul se călca cu picioarele, făcându-se apoi atâtea grămăjoare câte femei erau la această originală clacă. Dus acasă, amestecul era prelucrat în grădină, aici punându-se pe nişte muşuroaie care aveau forma viitoarelor ţeste, sarcina uscării revenind …soarelui. Formulele de bineţe ale celui care se întâmpla să treacă pe lângă aceste femei trebuiau să fie „bun lucru, femei harnice!” sau „Hristos a înviat!”, alte formule atrăgând, se zice, spargerea ţestelor.
Uneori, în timpul sau la sfârşitul lucrului, femeile mâncau bucate alese şi beau vin, stropind şi ţestele, spre a fi …belşug şi noroc în casa fiecăreia. Probabil şi în legătură cu această petrecere, tradiţia românească socoteşte (şi) această zi ca o sărbătoare a femeilor, considerându-se că acestea au dreptul acum de a se purta mai aspru cu bărbaţii, spunându-se că astfel se răzbună pentru toate neplăcerile ce le-ar fi avut din partea lor în celelalte zile ale anului.
Mai amintesc că ţestul este un cuptor de forma unui clopot, cu acesta acoperindu-se pâinea, turtele, plăcintele ş.a. puse la copt pe vatra încinsă; pe vremuri, ţestul era socotit sfânt, fiind folosit îndeosebi la coptul pâinii sacre utilizată în diverse ritualuri. Dacă ţestul se spărgea nu se arunca pe drum sau la gunoi, tocmai datorită sacralităţii sale, cei care făceau aşa riscând să se umple de buboaie. De asemenea, se mai credea că ţestul, furat pe timp de secetă de la o femeie grea, aruncat pe ascuns într-o fântână, va aduce ploaia.
Unii etnologi au văzut în ţest zeul tată solar, forma de clopot fiind un argument în acest sens, iar în vatră zeiţa mamă Pământ, ambii formând o pereche divină ce dă naştere pâinii sfinte. Cum pâinea şi lutul ne duc cu gândul la fertilitate şi abundenţă, oamenii de altă dată au socotit că numai femeile, ca exponente ale aceloraşi valori, se pot apropia de acestea şi doar în anumite zile de peste an. Răpotinul ţestelor este, mai bine zis era, o astfel de zi.
Aceasta este povestea unei sărbători uitată de tot. Răpotinul ţestelor, în esenţa sa, ne aduce aminte de vremuri când femeile aveau drepturi pe care bărbaţii nu trebuiau nicidecum să le încalce, vremuri de care ne amintesc şi alte sărbători arhaice ale femeii, precum Sfântul Ion, Ciurica sau Procoavă.
Sursa: traditionalromanesc.ro
