Laurențiu Barbu
În trecutul îndepărtat, în toate societăţile primitive, moartea nu era deloc personificată. Însă mai târziu, în majoritatea culturilor arhaice, moartea era fie asociată unei divinităţi malefice (cum era zeul Seth la vechii egipteni), fie a devenit ea însăşi o temută zeitate negativă.
Motivul era cum nu se poate mai simplu: oamenii au crezut că această forţă supranaturală căreia nu i se puteau opune, şi care trimitea în nefiinţă pe oricine, mai ales pe cei dragi, nu putea fi în esenţă decât o zeitate rea.
Românii de odinioară, la fel ca şi strămoşii lor geto-daci, aveau faţă de moarte o atitudine destul de diferită faţă de a românilor din prezent. Departe de a fi fatalişti sau a se lăsa doborâţi de pierderea definitivă a persoanelor dragi, românii au dezvoltat o mitologie şi un cumul de cunoştinţe de-a dreptul extraordinare şi în mare parte originale, legate de momentul Marii Treceri.
Un popas modest în lumea fascinantă a vechilor credinţe româneşti cu privire la moarte, este mai mult decât revelator în această direcţie.
În folclorul românesc obiceiurile în legătură cu moartea au păstrat, mai mult decât celelalte obiceiuri, credințe și practici străvechi, anterioare creștinismului.
În obiceiurile legate de moarte, întâlnim cele trei etape principale, proprii oricărui ceremonial de trecere: despărțirea de cei vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă, integrarea în lumea morților și restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.
Moartea era anunțată nu numai neamurilor și vecinilor, ci întregii comunități. Se trăgeau clopotele într-un anumit fel iar în regiunile de munte se sună din bucium.
În alte locuri se punea la poarta celui mort o năframă ori bărbații din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Mortul era apoi pus pe laviță sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-ți ia rămas-bun.
„Despărțirea” mortului de familie și de casă, de gospodărie, constituia partea esențială și dură, de obicei, trei zile.
Ansamblul de obiceiuri și tradiții menite să restabilească echilibrul social rupt prin moarte, depășea cu mult cele trei zile ale ceremonialului de înmormântare propriu-zis. Ele se făceau, și se mai fac încă, timp de patruzeci de zile sau de șase săptămâni. Abia după trecerea acestui răstimp, familia reintră în viața normală.
Priveghiul durează, de obicei, două nopți și se face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în mediile folclorice tradiționale, credința că mortul trebuie păzit. Nu treacă prin față lui, pe sub el sau peste el vreun animal, câine, pisică, găină etc, deoarece se preface în strigoi.
Atunci când priveghiul se face după rânduiala tradițională, cei veniți să privegheze mortul dansează, fac jocuri cu măști, joacă jocuri distractive, cântă din fluier, spun basme, joacă jocuri de cărti, mănancă. Aceștia beau și discută despre treburile curente ale oamenilor și ale comunității.
La priveghi se și petrece, rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniți să privegheze, ci și să marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărțirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort.
Transformarea societății rurale într-o societate de consum asemănătoare celei urbane și schimbările demografice fac ca obiceiurile să se piardă sau să nu se mai practice. Multe din obiceiurile tradiționale românești le mai putem întâlni doar în spectacole sau festivități. Populația rurală actuală trece printr-o emancipare care se află la marginea prăpastiei ce semnifică pierderea identității și patrimoniului tradițional românesc.
Se fac eforturi considerabile de către persoane dedicate acestor cauze de păstrare a portului, dansurilor, arhitecturii, obiectelor și a tot ce înseamnă tradiție populară românească.
