TOP 10 animale dispărute din România

Dispariția animalelor este o pată neagră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea nesăbuită și distrugerea habitatelor.

Dacă am face un salt în timp pe teritoriul României am fi cu siguranță șocați de animalele pe care le-am întâlni aici. Nu este vorba de dinozauri, urși de peșteră sau tigri cu colți pumnal.

Însă, dacă am călători în timp cu doar două-trei sute de ani în urmă, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagră, antilopele din Moldova și Dobrogea, caii și măgarii sălbatici din Bărăgan, elani, bourii și zimbri din pădurile Ardealului, Valahiei și Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureștiului, Timișoarei, Călărașului, Constanței și Brăilei, zăganii de pe piscurile Carpaților. Dispariția lor este o pată neagră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea nesăbuită și distrugerea habitatelor.

1. Elanul

Ideea că elanul pe care-l asociem de obicei cu întinderile nesfârșite de pădure din Siberia și Alaska, să fi trăit la noi, pare cel puțin fantezistă. Adevărul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentant al cerbilor. Un mascul adult din subspecia europeană poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Elanul a fost cunoscut și vânat de strămoșii noștri. Românii îl numeau plotun, o denumire ce a dispărut o dată cu impresionantul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice și toponimice despre plotun abundă în folclorul și civilizația românească.

2. Antilopa Saiga

Saiga este singura antilopă care a trăit pe teritoriu românesc. Cel ma faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca făcând încă parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supraviețuiește astăzi doar în stepele kalmuce din Rusia, în Kazahstan și Mongolia. Oricât ar fi de greu de crezut, această antilopă cu înfățișare ciudată, trăia în număr mare nu doar în câmpiile din Basarabia, Vaslui și Iași, ci și în Câmpia Bărăganului și stepele dobrogene. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atestă că era vânată și în zona Bucureștiului. Animalul era binecunoscut îndeosebi în Moldova, unde vânătorii răzeși o denumeau neaoș, din tată-n fiu drept “oaie sălbatică”, ceea ce dovedește că erau familiari cu animalul în cauză, încă dinainte ca triburile tătărești, de la care antilopa moștenește denumirea de Saiga, să fi invadat țările române.

3. Tarpanul sau Calul Sălbatic European

Strămoșul tuturor raselor de cai din Europa a fost, încă din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astăzi este România. Resturile fosile vorbesc despre vânătoarea cailor sălbatici încă din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, când sunt descoperite dovezi conform cărora calul era deja domesticit în zona cuprinsă între Tisa, Dunăre și Marea Neagră. Daco-Geții, deopotrivă vânau și onorau caii sălbatici, multe fosile ecvine fiind descoperite în mormintele din Candești, Socodor, Varsand, Bârlad, Piatra-Neamț, Zimnicea, Mătăsaru și multe altele.

4. Colunul sau Măgarul Sălbatic Mongol

Seria surprinzatoare a prezentarii animalelor cunoscute de stramosii nostri continua cu nimeni altul decat magarul salbatic mongol sau colunul, ale carei populatii vestice au trait si pe teritoriile romanesti, dupa cum atesta o serie de dovezi osteologice, botanice, toponimice, istorice si populare. In cimitirul culturii Hamangia de la Cernavoda s-au descoperit resturile a sase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponima romaneasca inregistreaza colunul inca din Evul Mediu.

ionager001p4

La 29 ianuarie 1322 este mentionat satul Colun de langa Sibiu. In Moldova, este fondat pe 27 mai 1443, langa Studinet, satul “Unde a fost Colunu”. Alte sate cu aceeasi denumitre se afla in judetele Vaslui, Bacau, Botosani, Soroca (in Basarabia). In Valahia, magarul salbatic era cunoscut si vanat in judetele de astazi Dambovita, Buzau, Olt si Ilfov. Disparitia timpurie a magarului salbatic mongol sau a colunului din fauna tarii noastre, se datoreaza perfectionarii armelor, a arbaletei in primul rand, urmata de apartitia pe scara mare a armelor de foc.

5. Bobacul sau Marmota de stepă

Marmota de stepa, pe care astazi o intalnim raspandita din Belarus si Ucraina pana in centrul Kazahstanului, a trait in trecutul nu foarte departat si in campiile din Tarile Romane. Paleontologul roman I.Z.Barbu semnalase in anul 1930 resturi fosile de bobac in Botosani si Cluj. Denumirea sa de bobac sau baibac este un imprumut din turco-tatara.

Bobacul sau marmota de stepe este ruda apropiata a marmotei alpine, dupa cum dovedeste si observatia milenara a taranului roman, atent cunoscator al fiecarei veituitoare. Toponimia a pastrat la randul sau o serie de dovezi ale prezentei acestui animal in fauna Romaniei, dovezi concretizate prin denumiri de sate precum Tarina Baibacilor, Baibaci, Baibaraci, Bibaraceasca, La Baibaci, Gura Baibaciului etc. Prezenta bobacului sau a baibacului in diferite zone ale tarii este evidentiata indirect de onomastica si folclor

6. Brebul sau Castorul European

Seria surprinzatoare a animalelor care au trait la noi in tara continua cu castorul european sau brebul, cum l-a numit taranul roman dintotdeauna. Acest rozator de talie mare traia de-a lungul tuturor raurilor din Tarile Romane. Avem si in cazul brebului o serie de dovezi cantonate in toponimia si istoria romaneasca. Pe langa mutitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni, Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem si numele unei serii de balti si mlastini cum sunt Balta Brebului sau Brabul din Judetul Dolj.

Spre deosebire de castorii din America de Nord care sunt sociali, brebii erau animale solitare, cantonati intotdeuna langa lacuri, balti si cursuri de apa. Singura cauza a disparitiei brebilor a fost vanatoare pentru carne, care era deosebit de apreciata, fiind folosita si la prepararea unor carnati speciali a caror reteta exacta s-a pierdut in negura timpului. Din dintii de breb taranii faceu un talisman pe care-l atarnau la gatul copiilor.Brebul a fost reintrodus in Romania in anul 1998, ca urmare a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme. Au fost adusi atunci 21 de castori din landul Bavaria, find eliberati in natura in zona confluentei dintre Raul Negru si paraul Estelnic din judetul Brasov. In prezent exista in tara noastra aproximativ 350 de brebi care traiesc de-a lungul cursurilor raurilor Olt, Mures si Ialomita. Din nefericire, povestea de succes a reintroducerii brebului nu a fost reluata si in cazul altor specii disparute.

7. Bourul

Cel mai mare reprezentant al bovidelor salbatice a fost un animal extrem de puternic, impunator si agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate in vechime, precum si a intamplarii de la vanatoarea lui Dragos-Voda, bourul a ajuns stema si simbolul peren al Moldovei. Istoria bourului, inseparabila de a zimbrului pana la un punct, a fost studiata cu deosebita competenta de preofesorul Eugen Botezat, inca din anul 1913. Specia sa a aparut undeva la inceputul Pleistocenului undeva in zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice: bourul asiatic, african si european.

Bourul european, cel care a trait si la noi in tara era un animal formidabil, mai mare decat bizonul, zimbrul sau gaurul indian si mai agresiv decat bivolul african. Stramosul direct al tuturor raselor de vite domestice era un colos masiv, masculii de bour depasind frecvent greutatea de o tona. Vizionarea in muzee a unui craniu de bour asezat langa unul de taur este de-a dreptul revelatoare.Ca infatisare semana cu un taur de corida supradimensionat. Spre deosebire de vitele moderne, taurii de bour erau intoteauna de culoare negra, iar vacile si viteii, erau roscati.

8. Zăganul sau Vulturul Bărbos

Probabil cea mai măiestuoasă specie de vultur, zaganul a stapanit timp de mii de ani inaltimile si stancariile Carpatilor, insa in cele din urma rautatea si lacomia oamenilor l-au doborat definitiv. Astazi, silueta sa maiestuoasa nu mai brazdeaza cerul tarii noastre. Zaganii mai traiesc in Muntii Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya si in cateva locuri din Africa. Este o pasare imensa, ale carei aripi acopera o anvergura de 280 cm, si are greutate cuprinsa intre 5-9 kilograme.

Este singura specie de pasăre care se hraneste cu oase si maduva, oase carora le da drumul de la inaltime sa se sparga in bucati la contactul dur cu stancile. Romanii l-au cunoscut sub denumirile neaose de zagan, rarau si ceahlau. Conform unor lingvisti de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de pasari ramase nealterate din stravechea limba a dacilor. Muntii Ceahlau si Rarau si-a luat numele de la ceahlaii si raraii inaripati care isi cresteau puii intre stancile lor.

9. Dropia

Dropia este cu adevarăt o pasăre de legendă a unor vremuri cand Campia Baraganului, Campia de Vest si stepele dobrogene erau inca insule de pustie salbatica nestricata de mana omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasare zburatoare din lume, mai grea chiar decat lebedele si pelicanii. In cazul dropiilor se observa cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasarilor. Cu alte cuvinte daca o femela de dropie cantarea intre 3,5-5 kilograme, masculii atingeau in mod obisnuit 8-16 kilograme, existand dovezi ca unii masculi depaseau chiar 18 kilograme. Celebrul vanator si ornitolog roman C. Rosetti Balanescu a inpuscat in Baragan un mascul care cantarea nu mai putin de 22 kilograme.

Evident o astfel de pasăre nu putea scapa neobservata de saracimea rurala din Romania interbelica. Din nefericire, dropia este o pasare care nu are glanda uropigiana, cu alte cuvinte, nu beneficiaza de glanda secretoare de grasime cu care majoritatea pasarilor isi imbiba penajul pentru a-l face imun la umezeala si ploaie. Pin urmare cel mai periculos dusman al dropiilor este poleiul. Iarna cand ploua si urmeaza inghetul, apa prelinsa pe penajul dropiilor ingheata, iar pasarile nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au cazut victime intre anii 1920-1950, unor adevarate bande de braconieri care colindau campiile ucigandu-le barbar cu lovituri de bata.

10. Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriță

Oricât de greu ar părea de crezut, litoralul românesc a fost până nu demult loc de popas și creștere a puilor pentru o specie aparte de focă. Foca de Marea Neagră sau Foca Calugăriță cum mai era numita datorita coloritului sau inchis pe spate si deschis pe abdomen. Era o specie cunoscuta din cele mai vechi timpuri de cate romani. Inca din Antichitate numarul focilor de la Marea Neagra era destul de mare, odata ce Pliniu cel Batran afirma ca “ In Pontul Euxin nu patrunde niciun animal vatamator pentru pesti in afara de foci si delfini mici”. Moldovenii au cunoscut bine focile, in parte datorita iesirii lor la mare, coroborata cu dezvoltarea navigatiei maritime din timpul lui Stefan cel Mare.

Mamiferul acvatic a continuat sa fie destul de raspandit in Marea Neagra, existand in acesta directie o serie de documente care certifica aparitiile sale pe litoralul romanesc. In anul 1877 s-a prins o foca la Sfantul Gheorghe in Delta Dunarii, agatata in carmacele pentru moruni, iar in 1913, s-a prins alta in carmacele dintre Sfantul Gheorghe si Portita Razelmului. Aceeasi soarta trista a avut-o o alta foca prinsa la Gura Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le inchideau drumul cu plase si le prindeau cu un lat aruncat de gat. Urmau sa fie ucise cu ciomegele de pescarii superstitiosi si cu un IQ nu foarte ridicat, care credeau ca focile prind toti pestii din mare. Focile au ajuns astfel in pragul disparitiei.

Report

Articol publicat de Identitatea Românească

Promovarea memoriei colective pentru conservarea identității românești!

Ce părere ai despre această postare?

24 points
Upvote Downvote