Ultimele zile ale lui Liviu Rebreanu. „Dar râurile când se odihnesc?”

În ultimii ani ai vieții starea de sănătate a lui Liviu Rebreanu (un avid fumător) fusese oscilantă, problemele pulmonare determinându-l să se se retragă la Valea Mare, lângă Pitești, pentru a beneficia de un aer mai curat. Seara lui 23 august 1944 îl găsește pe scriitor la București, alături de generalul Ion Manolescu care era administratorul unuia dintre domeniile regale şi şeful Serviciului juridic din Comandamentul Militar al Capitalei. Generalul îl transporta pe Rebreanu la Periş, Ilfov, pentru a participa la un dineu în cinstea romancierului.

După transmiterea la radio a proclamaţiei regelui către ţară şi a celorlalte documente (ora 22.30) anunţând, între altele, amnistierea deţinuţilor politici, Manolescu s-a deplasat, împreună cu invitatul său la închisoarea Serviciului Special de Informaţii din Calea Plevnei pentru a-l lua la dineu şi pe Rică Georgescu. Se aflau acolo aproape de miezul nopţii. Dineul organizat iniţial în onoarea lui Rebreanu dobândeşte o nouă semnificaţie şi motivaţie transformându-se în petrecere consacrată ieşirii României din război şi înlăturării dictaturii antonesciene. Cercul invitaţilor se lărgeşte cu Iuliu Maniu căruia, negăsindu-l acasă, i se lasă o invitaţie.

Printre măsurile complementare schimbării de regim şi ieşirii din război s-a numărat blocarea căilor de circulaţie din şi spre Capitală de către armată. În momentul în care generalul Manolescu şi invitaţii săi voiau să iasă din Bucureşti, îndreptându-se către Periş, târziu, după miezul nopţii, barierele Capitalei se aflau deja sub controlul Armatei române. Lângă drumul care coteşte spre Golf Club (Clubul diplomatic de azi) au dat de un baraj al forţelor române. Generalul Manolescu conducea în viteză şi cu farurile stinse şi nu a putut opri la timp la somaţia postului de pază. Un soldat a tras în automobiliştii refractari somaţiei, nimerindu-l pe directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu, care se afla pe scaunul de lângă şofer.

Rebreanu a fost internat în spital în noaptea de 23 spre 24 august 1944. Dintre rude, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat cu serviciul în Bucureşti, la Radiodifuziune, i-a putut cunoaşte situaţia şi l-a putut vizita la spital în măsura în care evenimentele intense îi vor fi permis. Tot el s-a ocupat probabil de formalităţile şi pregătirile necesare deplasării bolnavului – probabil cu o ambulanţă – la Valea Mare unde putea fi îngrijit mai bine, credea el, de familie, protejat şi de pericolele create prin luptele ce aveau loc împotriva forţelor germane ce încercau să pătrundă în Capitală. Această deplasare nu s-a putut realiza înainte de 26 august 1944, când principala grupare de forţe germane ce asediau Capitala a fost înfrântă, degajând căile de comunicaţii înspre Ploieşti, Târgovişte şi Piteşti.

Fiica lui Rebreanu, Puia Florica, poate nu a cunoscut sau mai degrabă nu a vrut să menţioneze, în jurnalul publicat, rănirea lui Rebreanu la 23 august 1944. Amintirile sale care au fost tipărite în 1969, nu reproduc manuscrisul original al jurnalului ci conţin un jurnal comentat. Aceste amintiri cuprind pentru luna august 1944, consemnări generale, un fel de sinteză despre starea nesatisfăcătoare a sănătăţii tatălui său. Abia începând cu 27 august 1944 când Rebreanu era la Valea Mare se reproduce manuscrisul original, consemnarea zilnică a faptelor. Putem presupune că că autoarea a dorit sau a fost nevoită să ocolească publicarea anumitor fapte. Rănirea lui Rebreanu în contextul evenimentelor “insurecţiei conduse de P.C.R.” şi consecinţa-moartea, nu puteau fi publicate la 1969.

Era ceva ce ar fi întunecat măreţia actului de la 23 august 1944. Pe de altă parte, faptul că un înalt funcţionar al regimului antonescian şi un apropiat al cercurilor politice naţional-ţărăniste, cum era Rebreanu, a fost rănit în contextul cotiturii de la 23 august 1944 putea deschide calea unor interpretări nefaste nu numai pentru imaginea defunctului, dar şi pentru membrii familiei. Nu poate fi exlclusă nici posibilitatea ca autoarea să fi considerat că decesul părintelui său s-a datorat vechilor probleme pulmonare şi cardiace, că rănirea de la 23 august 1944 nu a avut un rol semnificativ în acest proces, motiv de a o trece sub tăcere. Externat din cauza aglomerării spitalului cu răniţi în urma luptelor de la periferiile Bucureştiului şi a bombardamentelor aeriene germane sau datorită perspectivelor optimiste de evoluţie a rănii, Rebreanu s-a aflat, în mod cert, la Valea Mare, la 27 august 1944.

În zilele următoare, familia şi medicul curant au constatat treptat o evoluţie îngrijorătoare a bolii. Necazurile erau de natură cardiacă, dar i-a alertat mai ales în special mărirea excesivă a ficatului. La 29 august, Rebreanu însuşi (ceea ce denotă starea lui de luciditate!) “a hotărât să plece la Bucureşti, pentru a se interna la clinica doctorului Lupu care, consultându-l în câteva rânduri, îi cunoştea profund boala. Radu (soţul Puiei) a plecat spre Capitală să aducă o ambulanţă de la Crucea Roşie”. Bolnavul Rebreanu, când suferea doar de plămâni şi crize cardiace se putea deplasa cu automobilul, dar acum rănit fiind necesita transport cu ambulanţa. În împrejurările de atunci “ambulanţa sanitară cu Radu, după multe greutăţi întâmpinate” a sosit la Valea Mare abia pe 31 august. A plecat înapoi fără Rebreanu “era inutil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul şi distanţa…”. Aducerea rănitului din Bucureşti la Valea Mare, la 26 august 1944, deşi păruse pe moment o soluţie bună, a avut în final consecinţe nefaste, împiedicând în împrejurările concrete de atunci o intervenţie medicală rapidă benefică bolnavului.

Gravitatea rănii din 23 august 1944, complicaţiile declanşate de aceasta într-un organism subminat deja de chistul pulmonar şi probleme cardiace, mijloacele insuficiente de atunci pentru combaterea infecţiei şi, mai ales, întârzierea reacţiei de a-l transporta într-un loc de tratament corespunzător – clinica doctorului Costache Lupu – au determinat decesul romancierului pe 1 septembrie. Certificatul medical eliberat la cererea familiei de dr. V. Tiţescu, la 10 septembrie 1944 precizează că, “Liviu Rebreanu a sucombat … suferind de insuficienţă circulatorie. Liviu Rebreanu şi-a sfârşit viaţa ca victimă a imprudenţei prietenului său, generalul Manolescu, a situaţiei tensionate din ziua de 23 august 1944 precum şi a dezorganizării serviciilor sanitare şi de comunicaţii din zilele următoare ceea ce nu a permis o îngrijire promptă şi adecvată a marelui prozator.

”Iubirea care renunţă nu mai e iubire!… Eu mai curând aş renunţa la viaţă!”

replică a lui Toma Pahonţu din romanul „Gorila”.

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/ultimele-zile-ale-lui-liviu-rebreanu-dar-raurile-cand-se-odihnesc/