Laurențiu Barbu
Pe lângă Arefu ai trecut, poate, și nici n-ai știut: e pe drumul spre Transfăgărășan, cum urci din Argeș spre Sibiu.
Acolo am învățat să mulg vaca şi să greblez grădina, acolo am citit, pe prispă, romane de capă și spadă împrumutate de la biblioteca sătească.
Și eu, și Arefu aveam tot viitorul în față.
Apoi, satul de la poalele Făgărașului s-a preschimbat în salturi din ce în ce mai mari.
Întâi a apărut iluminatul stradal. Mai târziu, asfaltul a acoperit glodul în care se împotmoleau, altădată, căruțele cu vaci la jug.
La un moment dat s-a construit o primărie mare, pe locul fostului cămin cultural din lemn.
Și-apoi, parcă dintr-odată, peste toate a început să se lase liniștea. Nu mai auzi nici curcani supărați, nici gâște care protestează, nici lătratul câinilor de stână.
Rareori, o femeie mai strigă peste vale sau un bărbat îşi salută vecinul din vârful carului. Dar, mai ales, copii nu se prea mai aud în Arefu.
Şi iarba crește înaltă în multe grădini, fiindcă n-a mai rămas nimeni să pună mâna pe coasă ca altădată, când oamenilor le era rușine să-şi lase pământurile în sălbăticie.
Ciorapi de lână pentru copiii din Spania
Vizitele la vecinii care cândva mă prindeau de obraji, întrebându-mă „a cui ești tu, mă?”, sunt cumva stranii. Oamenii mă mai cunosc, dar eu nu-i mai recunosc.
Vasilica Enache are 80 de ani și trăiește într-o căsuță albăstruie cu verandă. Mă știe de pe vremea când purtam căciulă cu ciucure tricotată de mamaia.
Dintre cele 11 suflete care i se așezau la masă acum 15-20 de ani, în sat au mai rămas doar ea şi unul dintre fii.
Vasilica Enache a crescut 9 copii, însă opt dintre ei trăiesc în străinătate de mai bine de 10 ani − laolaltă cu 14 nepoți și 9 strănepoți.
„Copiii au plecat, că n-au mai avut serviciu”, îmi spune, sprijinită-n baston, în cămăruța ei cu două paturi, o sobă de teracotă și carpete pe pereți.
„S-au luat unul după altul și-au plecat”.
Bărbatul i-a murit acum vreo 25 de ani. A muncit pe șantier la Vidraru, artificier, până când praful i-a mâncat plămânii de tot.
Când se gândește la familia ei împrăștiată prin lume, Vasilica ba plânge, ba râde.
Parcă n-ar plânge până la capăt, că doar copiii ei sunt bine: când a avut nevoie de o proteză la picior, care costa 10.000 de lei, au pus toți câte 300 de euro și s-a rezolvat.
„Mai plâng câteodată la telefon − și copiii îmi spun să nu mă mai gândesc decât că ei sunt bine și au de toate! Sunt grași, buni, au bani, au cumpărat pământ, au mașini − două, trei…
Cinci mașini are unul! Am doi pe tiruri, iau 2.000 de euro în mână. Nu ai ce să faci: cum să îi ții lângă tine, să vadă de-o babă?”.
Se mai întorc din când în când în Arefu, dar o asemenea călătorie e scumpă. „Când vin, se uită să vină toată familia odată și dau o grămadă de bani pe biletele de avion”.
Când o apasă gândurile, Vasilica se apucă de tors. Încă învârte fusul ca o expertă, așa cum a făcut-o încă din tinerețe. Apoi, din firul de lână împletește ciorapi.
Ciorapi pentru cine? Nici ea nu știe.
Lângă sobă are și acum o poză cu bărbatul ei, de pe vremea când era în armată, la 23 de ani. Lângă poză e o foaie pe care cineva i-a scris, cu litere mari, când trebuie să-și ia medicamentele.
N-are cine s-o ajute: toți vecinii din jur au îmbătrânit și au murit, iar copiii lor au plecat din sat − și din țară.
„Satul o să fie pustiu, mamă. În jurul meu nu mai e nimeni lângă pârâul ăsta, numai case pustii. Și eu, dacă mor mâine, rămâne gospodăria asta goală”.
Moșnenii care au cucerit Vestul
Arefu e departe de imaginea-clișeu a sătucului izolat pe care geografia îl poate condamna la pieire. E un sat mare, aflat în zonă turistică, la o zvârlitură de băț de cetatea Poenari − legendara fortăreaţă a lui Vlad Ţepeş.
Până la Curtea de Argeș, prima capitală a Țării Românești, faci o jumătate de oră. La Pitești ajungi într-o oră. Iar până la barajul Vidraru sunt doar 17 kilometri.
Dintr-o monografie trecută prin multe mâini − păstrată acum de profesorul Cezar Bădescu, care-a condus şcoala din comună timp de 43 de ani −, afli că satul a fost dintotdeauna al unor țărani liberi, care au moştenit de la bătrânii lor dreptul de stăpânire asupra celor 16 munți din împrejurimi.
Dreptul de proprietate al moșnenilor, cum li se spunea acelor ţărani liberi, era recunoscut de domnitorii Țării Românești. Iar localnicii făceau negoţ cu vecinii lor din Ardeal, traversând Munții Făgăraș pe poteci numai de ei știute.
Legendele spun că pe aceste poteci ar fi reuşit Negru Vodă, în secolul al XIII-lea, să scape de turci. Ca răsplată, moșii arefeni ar fi primit de la domnitor pământurile din jur.
Le-au dat apoi, din generație în generație, vreme de cinci veacuri. Până astăzi, când nu mai au cui să le lase.
Arefenii au fost oameni liberi și pe timpul comuniștilor, spune profesorul Bădescu, bucuros că îi mai ascultă cineva poveștile astea aproape uitate.
„Pe noi, relieful ne-a ajutat să evităm colectivizarea, că nu se putea intra cu combine și mașini agricole mari, fiind zonă deluroasă.
Și apoi, faptul că suntem la margine de țară… Noi suntem direct vecini cu Sibiul. S-a încercat și la noi o formă intermediară de colectivizare, așa-numitele «întovărășiri», cu creșterea oilor − dar n-a dat rezultate și în câțiva ani s-a renunțat”.
Puțini mai ştiu aceste legende. Printre ei, soţii Filofteia şi Constantin Enache, care au 93, respectiv 102 ani.
Pe unul dintre cele două dulapuri din casa lor, printre medicamente și firimituri de pâine, stă diploma pe care bărbatul, veteran de război, a primit-o de la primărie când a împlinit suta.
E cu un an mai mare ca România Mare: s-a născut în 1917.
Pe vremuri, Constantin Enache purta haine țărănești − cioareci albi, cămașă albă, vestă de pănură, pălărie sau căciulă −, chiar și la muncile câmpului.
„Mergeam la vale, până departe, după porumb”, povestește femeia lui, în timp ce își întoarce moșul ațipit de pe o parte pe alta.
Astăzi, nu mai merge nimeni după porumb.
„Acum e totul aici, la magazin. La sapă, la coasă, deh, e greu. Tinerii pleacă la școli, nu mai vor să mai muncească. Lumea s-a îmboierit, cum s-ar spune. Au de toate, tot ce le trebuie.
Și ce de copii erau atunci când erau copiii mei mici − îți era mai mare dragul! Acum s-au împuținat, dacă mai sunt patru-cinci pe an”, oftează Filofteia Enache.
Pe celălalt dulap din încăpere, printre icoane și candele, stă o fotografie cu doi strănepoți.
Amândoi sunt departe, în Germania.
Școala cea mare fără copii
Viitorul acestei aşezări de munteni mândri îl poți citi la școală, care, pe vremuri, era una dintre cele mai mari de pe toată Valea Argeșului.
La început de primăvară, de Ziua Porților Deschise − când părinții se duc să o cunoască pe învăţătoare înainte de a-și înscrie copiii la clasa pregătitoare −, din toată comuna au venit vreo 15 oameni. Şi nu toți erau părinți.
Printre ei, de exemplu, era o bunică a cărei misiune era să-şi înscrie nepoata, fiindcă părinţii sunt plecaţi din ţară. Fetiţa plângea atârnată de poalele ei.
Venise și o mamă cu patru copii mici, dar spunea că plănuiește să-i ducă pe toți în Spania, la soţul ei.
„Patru copii, pentru o școală normală, nu înseamnă o mare pierdere, dar pentru noi poate fi o catastrofă”, mărturiseşte directoarea şcolii din Arefu, Elena Panait.
Termenul „catastrofă” poate părea exagerat − dar Elena Panait, care de vreo 13 ani vede cum se împuținează comuna, are un termen de comparație.
„Într-o zi am dat peste cataloagele vechi”, își amintește ea.
„Aveau 35-40 de școlari pe clasă și două rânduri de clase în fiecare an. Acum nu reușim să atingem pragul prevăzut de Legea educației pentru o clasă, de minimum 12 copii.
În clasa a IV-a de anul acesta sunt copii din ambele sate, Arefu și Căpățâneni: șapte copii, în total”.
În aceste condiţii, profesorii fac şi ei ce pot. Se pliază. De pildă, clasa a II-a învață simultan cu clasa a IV-a.
Copiii au aceeași învățătoare, care împarte tabla în două: „Polul Nord și Polul Sud” − lecţia de geografie la clasa a II-a; „Cuvântul, parte a propoziției” − lecţia de română pentru cei de a IV-a.
În ultimii doi ani, în satul care e reședință de comună s-au născut șapte copii − și nici despre ei nu-i sigur că vor rămâne să învețe aici.
Iar cei înscriși la școală se tot răresc. Într-o vară, povestește directoarea Elena Panait, s-au eliberat 18 foi matricole dintr-un foc: 18 copii au plecat deodată, majoritatea cu părinții lor, în Spania, Italia sau Germania.
„Este unul dintre anii cu cei mai puțini copii”, explică Elena Panait, stând la masa din cancelaria spațioasă, dar unde nu se adună niciodată mai mult de cinci cadre didactice.
„Anul trecut, opt copii au terminat clasa a VIII-a”, începe ea numărătoarea.
„Clasa a V-a de anul acesta are nouă copii și funcționează cu aprobare specială. Până în 2020 se pare că vom mai avea câțiva copii, conform recensământului nașterilor, dar după aceea nu știu ce se va întâmpla dacă lucrurile merg în ritmul acesta”.
Despre legendarele cataloage cu câte 40 de elevi mai poate povesti doar Cezar Bădescu, care are 79 de ani și a fost directorul școlii din Arefu din 1956 până în 1999.
E profesor de istorie și unul dintre cei care au muncit din greu la ridicarea școlii noi. A fost inaugurată în 1976 − când în sat erau atât de mulți copii, încât clădirea veche nu mai avea cum să facă faţă.
Dotată cu laboratoare de chimie și de fizică, dar şi cu cabinete de istorie și geografie, şcoala din Arefu a fost și prima din județ cu încălzire centrală.
Are două niveluri și zece săli de clasă − unde, odinioară, se adunau aproape 300 de copii. Au fost ani în care se ţineau ore şi dimineaţa, şi după-amiaza, fiindcă nu era spaţiu pentru toţi elevii.
Citește mai mult: pressone.ro
